Balada unui greier mic
de George Topârceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit așa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă și urâtă,
Gârbovă și peticită,
Cu tustrei copiii după ea:
Vântul miazănoapte-nvârtește-o morișcă,
Ploaia măruntă pică și pișcă,
Și Grindina, o zgâtie de fată,
Care strâmbă gura prin sat.
Răsfățata și zvăpăiata,
Ea trece prin lunci,
Și pe unde trece,
Scutură frunzele pe poteci.
O sperie florile pe toate,
Și le lasă pe jumătate
Ofilite și uscate,
Fără viață, fără glas.
Doar pe coastă, la urcuș,
Din căsuța lui de humă
A ieșit un greieruș,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe aripi pudrat cu brumă:
— Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer de la nică.
Dac-aveam și eu o casă
Și o strachină pe masă,
Nu mai dădeam de necaz…
Dar acuma, ce să fac?
Sunt și singur, și sărac,
Și mă-ngheață miazănoapte.
Iar la stupul lui din fag,
Furnica nu mă primește,
Nici nu vrea să-mi mai vorbească.
Că-i e frică de răceală,
Și mă lasă la pierzare!
Zise el cu glas sfârșit,
Ridicând un picioruș…
Dar de-acu s-a isprăvit…
— Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!